Istoria materialelor de scris – De la lut și până la publicarea electronică

by Ana Balan on Jul 26, 2017 Cultură 69 Vizualizari

În câmpiile fluviale din Mesopotamia, unde scrisul s-a dezvoltat pentru prima dată, lutul era un produs ușor accesibil. Lutul devine materialul pentru scris al scribilor din temple. Instrumentul lor de scris este o bucată de trestie tăiată în așa fel încât formează un capăt dreptunghiular. Aceste două instrumente definesc prima formă de scris. Caracterele sunt formate din urme pe lutul umed, stil de scriere ce este cunoscut sub numele de cuneiforme.

Odată scrise, tabletele sunt lăsate la uscat la soare, făcându-le astfel o arhivă aproape indestructibilă a templului. Cu toate acestea, ele nu sunt foarte convenabile pentru trimiterea de mesaje.

Descoperirea unei substanțe ușor portabile pe care se putea scrie este aproape la fel de veche ca scrierea în sine. În jurul anului 3000 Î.Hr., în Egipt, oamenii încep să creeze o suprafață netedă flexibilă care putea să accepte și să păstreze cerneala fără a se estompa sau întinde.

Această suprafață este cunoscută sub numele plantei acvatice care oferă structura, papirus. Papirusul va rămâne în uz regulat mai mult timp decât orice alt material din istoria documentelor scrise.

Papirusul este o formă de stuf ce crește pe Nil. Pentru a face un sul, benzi sunt tăiate pe lungimea plantei. Cele mai late sunt puse una lângă cealaltă pentru a forma un dreptunghi iar apoi altele sunt puse peste la unghiuri drepte.

Printr-un proces de umezire și apăsare, uneori fiind adăugat și un adeziv, cele două straturi se leagă. Mai apoi acestea sunt bătute cu un ciocan pentru a deveni plate și uscate la soare, după care partea superioară (cu benzile mai late) este lustruită fin cu o bucată de fildeș sau cu o coajă.

Până la 20 de dreptunghiuri pot fi lipite la capetele scurte, pentru a fi rulate și mai apoi vândute sunt forma de suluri. Aproape fiecare carte din civilizațiile antice ale Egiptului, Greciei și Romei (pe o perioadă de mai mult de 3500 de ani) este un sul de papirus de acest tip. Materialul a fost unul dintre cele mai importante elemente ale istoriei scrisului.

O plantă indigenă din China, bambusul, s-a dovedit a fi la fel bun pentru scris ca și papirusul Egiptean. Caracterele chinezești din această perioadă timpurie sunt scrise în coloane verticale, așa că o fâșie subțire de bambus este ideală pentru o singură coloană.

Pentru a crea un document mai lung, două fire leagă fiecare bandă de bambus de alta. Caracterul chinez modern pentru o carte evoluează de la o pictogramă de benzi de bambus legate împreună. Cărți de bambus au supraviețuit din anul 400 Î.Hr. Înregistrările indică faptul că acestea au fost în uz cu măcar 1000 de ani mai devreme, încă din timpul dinastiei Shang.

În multe zone ale lumii antice oamenii purtau cu ei niște carnețele regenerabile. Acestea erau niște tablete mici cu o suprafață cerată. După ce se scria pe ea, ceara putea fi încălzită și netezită în așa fel încât putea fi utilizată din nou.

Scribii, din toate civilizațiile, au utilizat materiale locale. Palmierii au asigurat frunzele pentru documentele din unele părți ale Indiei. Cele mai vechi texte budiste cunoscute sunt realizate pe fâșii de scoarță de mesteascăn. Atunci când romanii se aflau în Britania, departe de sursele lor de papirus, aceștia realizează tablete subțiri din copacii englezești. Multe astfel de tablete au fost găsite în zona Zidului lui Hadrian, inclusiv o invitație la o zi de naștere de la o femeie către sora ei.

În timpul celui de-al doilea secol Î.Hr. oamenii din zona Mediteranei încep să folosească o alternativă mai scumpă la papirus. Tradiția creditează invenția sa lui Eumenes al II-lea, care conducea în Pergam pe coasta vestică a Turciei între anii 197-159 Î.Hr. Această substanță era pergamentul, o formă de piele.

Pielea obișnuită fusese folosită ocazional pentru acest scop încă din 2500 Î.Hr. dar doar o singură parte putea fi scrisă. În cazul pergamentului ambele părți erau tratate și frecate până deveneau fine, pentru a forma o suprafață dublă flexibilă.

Abia mult mai târziu, în al doilea secol D.Hr., pergamentul devine un rival serios pentru papirus. Dar începând cu secolul al IV-lea și până în secolul al XV-lea devine suprafața standard pentru scrierea europeană medievală. Acest material a fost folosit în toate manuscrisele celebre produse în mănăstiri.

Pentru versiunile cele mai scumpe ale unor cărți este folosită o versiune mai rafinată realizată din piei unor viței tineri. Pergamentul este puternic și suficient de flexibil pentru ca paginile separate ale unui manuscris să fie legate între ele. Această formă a reprezentat un progres masiv în eficiența comunicării scrise.

Descoperirea hârtiei a reprezentat una dintre cele mai răspândite invenții și este atribuit conform tradiției unui eunuc de la curtea imperială chineză, numit Cai Lun, în jurul anului 105 D.Hr. Fragmente ce au supraviețuit erau făcute din cârpe, fibre de mure, dafin și iarbă chineză.

Pentru a face hârtia aceste ingrediente erau înmuiate în mod repetat, pisate, spălate, fierte, întinse și decolorate. Acest terci era lăsat să se scurgă iar apoi era uscat. Rezultatul era mai subțire și flexibil decât papirusul sau pergamentul. Acest secret avea să ajungă în Europa abia peste 1000 de ani.

Unii chinezi sunt capturați într-o bătălie în 751 și puși să producă hârtie pentru musulmani. De acolo tehnologia producției de hârtie s-a răspândit în toată lumea musulmană, ajungând în Spania în secolul al XII-lea iar până în secolul al XV-lea era deja comună în Europa.

Abia în secolul al XIX-lea se descoperă că lemnul poate fi transformat într-o pastă din care se mai apoi se poate realiza hârtia. Cu toate acestea s-a remarcat că hârtia din pastă de lemn se îngălbenește repede și devine fragilă. Așa se face că publicarea electronică a venit la un moment ce nu se putea a fi mai bun.

 

Ana Balan

Ana Balan

Îți recomandăm

Interesante

Abonează-te la newsletter pentru ultimele noutăţi!