O istorie mai putin cunoscuta despre dacii din Sinai

Recomandat by Ana Balan on Apr 28, 2016 Istorie 1078 Vizualizari

Dacii de la nord de Dunare au zidit faimoasa manastire Sfanta Ecaterina din Peninsula Sinai. Urmasii lor vietuiesc si in prezent acolo.

Dacii nostri… über alles! Orice teorie determina si aparitia unei contrateorii. În cazul de fata, impunerea anumitor teze acolo unde dovezile de neclintit sunt mai degraba relative au generat si curente uneori la limita stiintei, dar si scoaterea la iveala a unor rationamente greu de combatut. Un exemplu, care pe cei ce nu au cunoscut vreodata acest subiect probabil îi va ului, este cel al comunitatii Ainu din Japonia.

Manastirea Sfanta Ecaterina

Acestia au numeroase caracteristici antropologice care nu prezinta nimic comun cu niponii, dar si particularitati ale limbii vorbite si elemente de port, de traditii, de deprinderi ce sugereaza în mod destul de evident o origine îndepartata, plasata în cu totul alta parte a lumii decât zona sud-est asiatica si oceanica. Dar poate totusi nu chiar atât de departe.

Pentru ca, de pilda, pornind de la aceasta evidenta, s-a emis ipoteza ca radacinile despre care vorbim ale ainusilor s-ar situa în spatiul nord-dunarean. Mai direct spus, ar fi plauzibila – conform acestei teorii – ideea ca dacii nostri si ainusii se înrudeau direct. Un lucru similar, sugerat însa cu voce la fel de mica, în lipsa altor argumente decât presupuneri pe baze mai degraba intuitive, a fost lansat cu ceva ani în urma si legat de pretinsele origini carpatine ale eterogenelor comunitati din nord-vestul Africii cunoscute sub un nume ce a capatat în timp, la noi, o conotatie peiorativa: trogloditii, oameni traitori în adaposturi de piatra, unde duceau o viata aproape primitiva. Si, nu în ultimul rând, mentionam si o teorie mult mai plauzibila.

Astfel, bretonii (locuitorii Peninsulei Bretania, din nord-vestul Frantei) ar proveni, în buna parte, din fosti razboinici daci obligati sa lupte sub flamurile Romei, dupa invazia latinilor dincoace de Istru. Asemenea miscari masive de populatie se faceau acum doua milenii în mod curent, motivatia principala la nivelul politicii marelui imperiu fiind nevoia permanenta de luptatori pentru cuceriri noi, indiferent de unde proveneau acestia. Iar dacii, se stie, erau unii dintre cei mai redutabili razboinici ai Antichitatii. Foarte multi luptatori daci care au supravietuit razboiului au avut de ales între sclavie si înrolare în trupele auxiliare romane. Aceste trupe, formate aproape în totalitate din daci, au fost stramutate cât mai departe de Dacia. Avem documente, niste grafitti pe cioburi, care confirma prezenta unor astfel de unitati în Egiptul de Sus. Alte trupe au fost stramutate în Mauritania sau în Britania. Dupa ce-au fost eliberati din armata, poate unii luptatori s-au întors acasa; totusi, cea mai mare parte a lor a ramas acolo unde a fost cantonata unitatea.

O unicitate în întreg crestinismul

Sfânta Mare Mucenita Ecaterina, pe care crestinii ortodocsi din întreaga lume o sarbatoresc pe 25 noiembrie, are o tainica legatura cu poporul roman, înca din primele secole ale crestinatatii. Manastirea Sfintei, Mucenite Ecaterina aflata în Sinai (Egipt) este cea mai veche manastire crestina în care viata monastica nu a fost întrerupta, având o istorie de 17 secole.

Ea a fost construita pe locul în care Dumnezeu i s-a revelat lui Moise sub forma Rugului Aprins, la poalele Muntelui Tablelor Legii (Muntele Sinai). Extraordinara pentru pelerinii care ajung în aceste locuri, este descoperirea faptului ca Manastirea Sfintei Ecaterina reprezinta de fapt, o oaza crestina într-o lume islamica, ce a supravietuit de-a lungul timpului în ciuda tuturor invaziilor otomane si a presiunilor Islamului. Aceasta, în conditiile în care toate celelalte manastiri crestine din zona Egiptului (copte), ramase pâna astazi, au ajuns sub stapânirea popoarelor musulmane, amprenta lor fiind vizibila în aceste locasuri sfinte pâna în zilele noastre. Din pacate, putina lume stie faptul ca aceasta mânastire este legata, înca de la începutul fondarii ei, de spatiul românesc, mai exact de poporul dac.

Prima piatra de temelie a Manastirii Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai a fost pusa de împarateasa Elena, în secolul IV d. Hr., când aceasta i-a închinat Sfintei Fecioare Maria o capela construita chiar pe locul unde se afla Rugul Aprins revelat lui Moise. Acesta capela reprezinta nucleul de la care va porni ulterior dezvoltarea unui asezamânt monahal, construit doua secole mai târziu de împaratul Iustinian si care va deveni locas de adapost pentru moastele Sfintei Mari Mucenite Ecaterina.

Între anii 527 si 565 d.Hr., împaratul Iustinian ridica aici Manastirea Rugului Aprins, care si-a pastrat acest nume pâna în secolul al IX-lea când unui calugar i s-a revelat într-o viziune ca moastele Sfintei Ecaterina se afla îngropate pe vârful celui mai înalt munte din Sinai, Gebel Katherina (2.642m). Un secol mai târziu calugarii aveau sa coboare sfintele moaste în manastire, unde se pastreaza pâna astazi capul si mâna stânga ale Sfintei Ecaterina într-o racla de argint depusa în altarul lacasului. Dupa descoperirea Sfintelor moaste si aducerea lor în biserica, lacasul si-a schimbat numele dupa cel al Sfintei Ecaterina, pastrat pâna în zilele noastre.

Soldatii de elita ai lui Iustinian

Manuscrisele medievale spun ca Iustinian ridica initial aceasta constructie cu rol de fortareata militara, având în vedere dorinta sa de a apara un punct de maxima importanta strategica de la marginea imperiului sau, destul de expus atacurilor triburilor barbarilor sarazini. Pentru realizarea constructiei si asigurarea protectiei, Iustinian îsi instaleaza aici „cea mai buna garnizoana” (cum consemneaza în scrierile sale unul dintre generalii împaratului) – adusa din Dacia, de la nordul Dunarii, zona care facea parte din teritoriile cucerite de Iustinian. Membrii acestei garnizoane faceau parte din populatia geto-daca, iar urmasii celor asezati aici, în Sinai, vor constitui un trib, o comunitate care pentru sute de ani îsi va pastra limba, portul si obiceiurile valahe.

Conform manuscriselor, „Iustinian a stramutat un numar de 100 de soldati, originari din Valahia, împreuna cu familiile lor, asigurându-le case în afara manastirii pentru a locui, dar în acelasi timp pentru a strajui manastirea si a-i apara pe calugari”. Alegerea nu este întâmplatoare, de vreme ce vitejia dacilor era renumita, fiind stiut faptul ca unitatile militare romane, în componenta carora intrau osteni geto-daci, erau de neînfrânt.

Iustinian se mândrea cu acesti soldati, avea încredere în ei, ii cunostea foarte bine si recunostea ca erau din acelasi neam cu el, adica originari din Dacia Mediteraneea, pe care el însusi o numea „prea fericita noastra patrie” (împaratul Iustinian avea origini daco-trace, era cunoscut pentru evlavia lui, iar în timpul domniei sale a dus o campanie asidua pentru raspândirea crestinismului, alaturi de sotia lui, împarateasa Teodora). Cei 100 de „colonisti” geto-daci trimisi de Iustinian au avut ca misiune, în prima faza, zidirea manastirii. Din mâinile lor a rezultat un adevarat colos din piatra, zidit si pastrat aproape în forma initiala pâna în zilele noastre.

Minunea care sfideaza timpul

Ridicata între anii 527-557, Manastirea Sfânta Ecaterina dispune de o foarte buna fortificatie, cu ziduri de granit înalte de la 8 la 35 de metri, înconjurata de gradini si chiparosi. Panta înclinata a locului a reprezentat o provocare pentru realizatorii constructiei, care au fost nevoiti „sa niveleze muntele” – dupa cum însusi Iustinian le cere – pentru a se realiza fundatia bisericii. Biserica manastirii a suferit putine schimbari de pe vremea fondatorului ei.

Dupa încheierea lucrarilor, comunitatea de daci a ramas pe loc, în slujba manastirii. La început erau numiti bessi – numele generic al crestinilor de la Marea Neagra, urmasi ai geto-dacilor. Recunoscând originea lor latina, arabii i-au numit „llah” – ca o derivatie a denumirii obisnuite folosite de alte popoare pentru români: vlah. În timp, colonistii crestini din Sinai vor fi recunoscuti drept „oameni de munte”, sub numele generic de Gebalie sau Gebalia (întâlnit si ca Gebalieh, Jabaliyya sau Gabalyya).

Denumirea are o semnificatie profunda daca luam în calcul faptul ca dacii l-au numit pe Zalmoxis si Gebeleizis, care înseamna Zeul Cerului sau Zeul venit din cer. Mircea Eliade a scris si el despre „marturia lui Herodot conform careia getii credeau într-un singur zeu, numit de unii Zalmoxis, de altii Gebeleizis”. O parte dintre dacii crestini vor deveni calugari ai manastirii si vor sluji aici, chiar în limba lor, bessa.

Urmasii crestinati ai lui Zalmoxis

Iata cum apar descrisi în scrierile autorului englez Lewis Burckardt (1816) „slujitorii de pe tarmurile Marii Negre” care locuiau în Sinai: „Ei marturisesc în chip unanim pogorârea lor din slujitori crestini de unde si-i numesc ceilalti beduini – fiii crestinilor (…) Sunt o rasa muncitoare si robusta, iar fetele lor au o faima de superioara frumusete asupra tuturor beduinilor.” Un alt scriitor arata: „Tribul de beduini numit Gebalia, provenit din Dacia, se remarca prin vrednicie si pricepere; multi sunt meseriasi; de asemenea, toti copiii acestui trib stiu sa citeasca si sa scrie. Membrii tribului ajuta si îndruma pe ceilalti beduini în lucrarile agricole si în mestesuguri”.

Din cauza presiunii exercitate de catre arabi, cu timpul, valahii crestini din Sinai, încep sa preia obiceiurile si religia musulmana. Totusi, timpul a demonstrat ca pentru multe secole, credinta crestina a acestora s-a transmis mai departe. Actualii urmasi, prin traditia orala transmisa de înaintasi, îsi aduc aminte ca stramosii lor, fosti crestini, au avut o alta conduita decât ceilalti traitori (beduini) ai locurilor, de care nu s-au rupt total, în ciuda vremurilor nu totdeauna favorabile.

Calugarii au notat în manuscrisele manastirii ca ei prezinta un tip antropologic diferit de ceilalti beduini din peninsula si au în dialectul lor „cuvinte de origine necunoscuta”. Este interesant de remarcat si ca în faimoasa biblioteca a mânastirii – a doua ca marime si valoare, dupa cea de la Vatican – se afla pâna astazi portretul domnitorului valah Constantin Brâncoveanu, împreuna cu splendide manuscrise si obiecte de cult valoroase; tot aici au fost descoperite manuscrisele în slavona si greaca ale „Învataturilor lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie”. Astazi, valahii sinaiti cunosc legenda originii lor, care a devenit o traditie orala si îsi duc traiul secular în preajma Manastirii Sfântei Ecaterina, fiind foarte atasati de pamântul lor.

Exista un obicei stravechi, foarte asemanator celui din satele românesti, prin care monahii Manastirii Sfânta Ecaterina ofera în fiecare dimineata ratii gratuite de pâine nedospita beduinilor Gebalia care vietuiesc în preajma locasului sfânt…

Ana Balan

Ana Balan

Îți recomandăm

Interesante

Abonează-te la newsletter pentru ultimele noutăţi!