Soarele intre zeul Ra si pitica alba-neagra

Recomandat by Ana Balan on Jul 9, 2016 Știință 843 Vizualizari

Pe vremea cand nu existau nici astrofizicieni, nici fizicieni teoreticieni ca azi, egiptenii stiau un lucru fundamental: Soarele era zeul tutelar. Si nu greseau deloc. Sunt cercetatorii de azi mai inteligenti decat invatatii de acum 4.000 de ani? Stiu cei de azi mai mult decat stiau astronomii lui Ramses al II-lea, de pilda? Daca luam ca exemplu cosmologia, se pare ca nu, ba dimpotriva, am putea spune. Astfel, incepand cu a Cincea Dinastie egipteana, secolele 25-24 i.Ch., Ra a devenit principalul zeu, identificandu-se cu Soarele. Identificarea era facuta de singurii oameni care cunosteau mersul lucrurilor, inalti preoti, un fel de cercetatori de clasa, daca am face o comparatie cu vremurile noastre.

 Cu alte cuvinte, fara telescoape sau sateliti, ei au ajuns la concluzia ca viata pe Pamant, destinul Pamantului, era legat de Soare. Ca totul s-a nascut pe Pamant, de la animale, pesti si plante la oameni, numai datorita Soarelui si ca ele continua sa existe numai datorita lui Ra. Este ceva mai exact decat aceste observatii stravechi? Este ceva mai exact, stiintific vorbind, decat aceasta „teorie”? Sa ne amintim ca acum 3.500 de ani a fost scrisa o alta „teorie” cosmogonica, e vorba despre Geneza din Vechiul Testament. E mai slaba decat teoria mai noua a Big Bang-ului? Nicidecum, ba dimpotriva.

O poveste astrala cu sfarsit nefericit

 Si daca stiinta de azi nu are raspunsuri la intrebarile fundamentale (Cine suntem? De unde venim? Incotro ne ducem?), nu-i ramane decat sa faca predictii. Cum ar fi si cele despre Soare. Teoriile despre Soare spun, de pilda, ca atunci „cand Soarele va muri, isi va extinde foarte mult volumul, devenind o stea gigantica rosie, iar Pamantul va disparea, vaporizat, in atmosfera Soarelui”. Teoriile care se nasc azi, in domeniul cosmologiei, spre deosebire de cele egiptene stravechi, sunt doar prezumtive, fictionale. Asa e si cu teoria „giganticei rosii”. Nu va ajunge nimeni sa dovedeasca faptul ca Soarele va ajunge asa in realitate, iar atunci cand se va intampla, daca se va intampla, vom fi cu totii morti!

 Dupa modelul observat in realitate, ca orice se naste moare, sunt construite si teoriile abstracte, nedemonstrabile, ca stelele se nasc si mor. Totusi, nu stim, decat din teorii fanteziste ale fizicienilor teoreticieni, cum se naste o stea, de ce arde atata vreme, de ce i se termina combustibilului si ce se intampla cu ea dupa moarte.

 Teoriile din enciclopedii vorbesc, e drept, despre faptul ca „o stea dispune de suficient hidrogen pentru a continua procesul de fuziune timp de miliarde de ani. Insa, cum nimic nu dureaza la nesfarsit, in cele din urma aproape tot hidrogenul din nucleul stelar se va termina, ramanand doar heliul (produs din fuziunea acestuia). Din acel moment steaua nu va mai putea sa genereze la fel de multa energie ca in perioada in care fuziona hidrogen.

 Cum energia emisa de stea sub forma de lumina si caldura scade, atunci scade si presiunea spre exterior, iar steaua incepe sa colapseze in ea insasi, sub propria-i greutate” (?!?). Si ce se intampla atunci cu Soarele? Dupa enciclopedii, el, ca si stelele din Univers, „devine astfel din ce in ce mai fierbinte din cauza cresterii presiunii din interior (prin compresia oricarui gaz, temperatura acestuia creste). Energia obtinuta astfel este eliberata prin si mai multa lumina si caldura, Soarele devenind mai stralucitor decat oricand. In etapa urmatoare Soarele intra in stadiul de giganta rosie (rosie, pentru ca temperatura de la suprafata unei astfel de stele este mai mica decat temperatura de la suprafata unor stele de tipul Soarelui), insa chiar daca se raceste, isi mareste foarte mult volumul, inghitind pur si simplu planetele cele mai apropiate, Mercur si Venus si incinerand Pamantul”. Cum se observa, doar teorii despre un viitor pe care nu are cum sa-l cunoasca nimeni si nimeni nu va putea demonstra ca asa este, pentru ca...

Ziua cand Pamantul va disparea

 Si cu toate acestea, teoriile infloresc, cum spuneam si cu alte ocazii, incercand sa-i intreaca pe scritorii de fantasy sau s.f. Dupa estimarile unui studiu din 2008, preluat de LiveScience si prezentat de Agerpres, realizat de astronomii Klaus-Peter Schröder si Robert Connon Smith, „Soarele va creste atat de mult in volum, incat straturile sale de la suprafata se vor extinde pana la 170 de milioane de kilometri distanta in jurul nucleului, absorbind planetele Mercur, Venus si Pamant. Intregul proces de transformare a Soarelui intr-o giganta rosie va dura aproximativ 5 milioane de ani”.

 Pot fi verificate astfel de informatii, pot fi ele demonstrate? Evident ca nu. Doar daca nu cumva vreun extraterestru care a scapat de un astfel de sfarsit, de undeva de pe o galaxie indepartata, ne transmite si noua nefericitul destin! Ca sa ne ferim?! Altminteri, totul poate fi trecut la capitolul literatura. Inclusiv povestea disparitiei Soarelui.

 Si povestea continua: „Soarele se va prabusi complet sub propria greutate, nucleul se micsoreaza foarte mult pentru a se transforma intr-o pitica alba, in timp ce straturile superioare ale atmosferei sale sunt eliberate de nucleu si vor forma o spectaculoasa nebuloasa planetara.

 Densitatea unei pitice albe este foarte mare – Soarele va ajunge sa aiba volumul aproximativ al Pamantului... Dupa ce se va raci complet, pitica alba ce a fost candva Soarele va deveni o pitica neagra”. Chiar si autorii studiului erau constienti de doza de fictiune literara a estimarilor lor, rezultate doar in urma unor calcule matematice computerizate si nicidecum ca urmare a unor observatii directe. Pentru ca, spun ei: „Existenta piticelor negre este doar postulata teoretic, niciuna dintre piticele albe care exista in prezent nu au ajuns inca in acest stadiu.

 Unii oameni de stiinta sustin ca si dupa ce se va raci complet, devenind o pitica neagra, Soarele nu se va opri aici, urmand sa treaca printr-un nou colaps in sine ce-l va aduce in stadiul de stea neutronica si apoi, dupa un ultim colaps gravitational, de aceasta data total, va ajunge in sfarsit in stadiul final, cel de singularitate gravitationala sau gaura neagra”. Asadar, o teorie isi gaseste finalul in alta teorie! Cea a gaurilor negre, care de fapt nu exista, dupa cum a recunoscut chiar „parintele” lor, Stephen Hawking. Un fel de „alba-neagra” cu Universul.

Ana Balan

Ana Balan

Îți recomandăm

Interesante

Abonează-te la newsletter pentru ultimele noutăţi!